În ziua de azi, șansa de a participa la o premieră, de a fi parte dintr-un pionierat, este rarisimă pentru un jurnalist de sport însă în motorsport-ul românesc, o disciplină cu multe zone virgine, acest lucru este încă posibil.

Un astfel de prim pas s-a făcut în urmă cu două săptămâni pe circuitul Motorpark România din comuna Adâncata, din apropiere de Urziceni, unde o mână de pasionați s-au decis că piatra de temelie a curselor de anduranță așteaptă de prea mult timp să fie pusă. Am fost printre cei prezenți la această deschidere de drum și, fără a vrea să folosesc cuvinte prea mari, viitorul poate fi luminos.

Scriu despre cursele de anduranță încă din 2011 iar pe atunci, când încă nu era gata niciun circuit auto în România, nu îmi trecea prin cap că această formă de motorsport ar putea să apară și la noi unde, precum suntem obișnuiți din alte domenii, lucrurile se întâmplă cu o oarecare latență. Totul s-a conturat după finalizarea circuitului Motorpark Romania de la Adâncata unde s-a ținut, în acest an, primul sezon al Campionatului Național de Turisme – o altă inițiativă în premieră. Pe lângă acesta, care a readus în mintea fanului de motorsport mioritic imaginea curselor pe circuit care dispăruseră din țara noastră încă de pe la jumătatea aniilor ’90, au mai avut loc și alte competiții. Toate se aflau, în sfârșit, pe un teren propice după ce, ani de-a rândul, concursurile de îndemânare auto au animat parcările mall-urilor, locuri complet nepotrivite pentru astfel de activități. Succesul curselor de turisme și al celor de îndemânare a făcut ca posibilitatea organizării unei curse pe distanță lungă să se ivească în mintea proprietarilor pistei – oameni care sunt, înainte de toate, niște fani înfocați ai fenomenului.

Cum cursele de turisme nu au reușit să atragă grile care să depășească cifra astronomică de 8 mașini, intenția era ca la prima cursă de anduranță din România să se permită înscrierea ambelor clase de la CNT, anume clasa Logan și clasa Lupo, plus alte modele care altfel nu concurează în acest campionat. După ce toate chestiunile de culise au fost puse la punct iar un regulament simplist a fost trasat s-a publicat data evenimentului – 25 octombrie. Dat fiind că distanța dintre circuit și capitală nu este tocmai una scurtă, am reușit să îmi asigur prezența cu mai puțin de 12 ore înainte de începerea ostilităților astfel că treaba s-a derulat pe ,,repede-înainte”.

Am ajuns la circuit după un drum de aproximativ 90 de minute în care am realizat de ce lumea nu o să se înghesuie în viitorul prea apropiat la pistă. În primul rând, trebuie luată în seamă distanța față de capitală, la care se adaugă și drumul pe parcursul căruia lipsesc indicatoarele care să te ducă la circuit și, nu în ultimul rând, calitatea ultimei porțiuni a drumului unde asfaltul lipsește cu desăvârșire. În ciuda obstacolelor, am ajuns la circuit în jurul orei 10 când, conform programului inițial, ar fi trebuit să înceapă deja sesiunea de antrenamente premergătoare calificărilor.

În pur stil românesc, am fost întâmpinați de o liniște mormântală, total opusă cacofoniei sonore venită de la multe motoare pornite. După ce am făcut cunoșiință cu membrii echipei pentru care Alex, redactorul-șef al PitStops.ro, urma să concureze, am întrebat de ce nu este mișcare pe pistă. Răspunsul a venit calm, ”nu s-a sculat lumea, e încă dimineață, fiecare-și bea cafeaua și se pune-n mișcare mai greoi”. Din capul locului trebuie să spun că nu mă așteptam la vreun profesionalism occidental însă mi se pare ciudat că nu s-a putut respecta un program, în condițiile în care acest eveniment se vrea luat în serios – atât de media, adică noi, cât și de fani.

Astfel, cât așteptam să se pună lucrurile în mișcare mi-am continuat periplul prin paddock, acea zonă unde se află clădirea care găzduiește boxele, în imediata vecinătate a pistei propriu-zise. Am cunoscut diverși piloți și mecanici, fiecare răspunzând la fel de vag la întrebarea zilei: vor ține mașinile?

Această întrebare nu a primit vreun răspuns decât la final. Până atunci s-au scurs sesiunile premergătoare de antrenamente și apoi calificările, care determinau pozițiile de start pentru fiecare mașină. Trebuie spus că pentru victorie nu se putea vorbi despre o luptă reală căci Willi Motorsport, echipa care întreținea majoritatea mașinilor angrenate, adusese un prototip marca Radical construit special pentru astfel de curse care era fără doar și poate etalonul plutonului. Am urmărit această mașină unică în România de la marginea traseului, sunetul motorului cu o notă distinctă fiind unul dintre elementele memorabile ale zilei.

Înafara pole-ului, a impresionat campionul clasei Lupo din acest prim sezon, Edi Anton, care a pus Lupo-ul cu numărul 30 de concurs pe poziția secundă surclasând atât Logan-urile cât și un Suzuki, un Citroen și două BMW-uri. Cursa nu avea să țină prea mult pentru mașina pe care ar fi trebuit să meargă și Alex căci, după doar 25 de minute, Edi a intrat la boxe împins de un sunet îngrozitor. S-a dovedit a fi cutia de viteze care fusese avariată, durata de doar 120 de minute a întrecerii făcând imposibilă o schimbare a acestei componente, motiv pentru care mașina a fost retrasă.

Restul cursei am petrecut-o când pe linia boxelor, când în paddock discutând cu mecanici și ingineri. Demonstrând că acest demers nu a trecut neobservat, la circuit au fost prezenți mai mulți reprezentanți francezi ai firmei Michelin, supplier-ul de pneuri văzând ca încurajator acest prim pas în lumea anduranței din țara noastră. Bineînțeles că, în sine, durata cursei nu se pretează neapărat ideii de anduranță, o cursă de acest gen fiind în mod normal de minim 3 ore. Am trecut cu vederea acest fapt care nici nu conta în condițile în care s-a testat mai mult fiabilitatea materialului tehnic.

Finalul zilei a fost încununat cu niște tururi de pistă după încheierea ceremoniei de premiere, amurgul îndemnând la meditație asupra lucrurilor care au mers bine și a celor care mai trebuie îmbunătățite. În plus, gândurile au zburat către un campionat de anduranță – nu ca afară, dar la o scară mai mică, așa, pe calapodul nostru (lucru care va deveni realitate în acest an).

Dacă nu aș fi fost prezent, nu aș fi crezut că o astfel de inițiativă se poate ridica de la sol. Chiar dacă acest debut nu suportă comparație cu eforturile vesticilor care au o istorie de aproape un secol în domeniu, acest prim pas arată că avem oameni pasionați, fani interesați și, deci, o posibilă bază pentru un proiect de anvergură care să completeze cercul început de competițiile de turisme, de drift și de îndemânare. Ne rămâne să sperăm la implicare iar după evenimentul din 25 octombrie știu că speranța nu este oarbă.