[tps_header][/tps_header]

Pe 15 mai 1994, după momentele emoționante în care plutonul Formulei 1 a adus un omagiu pe grila de start de la Monaco starului brazilian dispărut, Michael Schumacher a trăit o senzație unică: în cele 41 de curse disputate de german până atunci, niciodată n-a mai făcut turul de formare fără să vadă spatele unui alt monopost. Era primul său pole-position și istoria va consemna faptul că nu a reușit să câștige nicio sesiune de calificari în care era prezent și Senna. La mai puțin de 2 ore distanță, germanul avea să realizeze un careu de victorii în debutul sezonului, după ce începuse anul cu doar 2 succese în palmares.

Mașinile de pe grilă aveau motoare V8 sau V10 de 3,5 litri, produse de: Renault, Ferrari, Peugeot, Mercedes, Yamaha, Ford, (Mugen) Honda. Mario Illien și Brian Hart se alăturau armatei de constructori cu propulsoarele lor „bricolate”. Piloții din coada grilei nu erau aruncați în obscuritate după reprezentațiile pe cea mai strălucitoare scenă a motorsportului mondial, după cum putem vedea astăzi.

Andrea Montermini este și astăzi unul dintre cei mai rapizi piloți de GT-uri, fiind văzut și astăzi în GT Open pe Ferrari-ul său, mereu mai rapid decât perechile sale mai tinere și destul de competente, precum Luca Filippi sau Niccolo Schiro. Tot în cursele de GT s-au remarcat: Olivier Beretta, David Brabham.

Nicola Larini, care a avut cea mai bună performanță în F1 tocmai în weekendul negru de la Imola nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind unul dintre cei mai mari piloți de turisme all-time. Gianni Morbidelli, alt veteran, urcă pe prima treaptă a podiumului în WTCC în 2014. Chapeau-bas!

Michele Alboreto e singurul pilot care ne-a mai părăsit din promoția 1994, iar Alessandro Zanardi a fost la un pas.

Nu în ultimul rând, Taki Inoue, un etern rătăcitor pe pistele de Grand Prix, și-a găsit vocația și ne încântă cu umorul său în coloana de pe siteul LotusF1.

În motomondial, 1994 a marcat începutul „cincinalului Doohan”, pe o motocicletă Honda alb-roșie, un livery uitat de mulți, dintre cele două perioade foarte lungi cu Rothmans, respectiv Repsol. Cei mai tineri nici nu-și aduc aminte echipa de uzină Honda fără portocaliul specific petrolistului spaniol. Mick Doohan a câștigat 9 curse din 14, terminându-le pe toate pe podium. Nume de legendă precum Kocinski (Cagiva), Schwantz (Suzuki) și Luca Cadalora (Yamaha) și-au împărțit firimiturile.

La 250cc se impunea un anume Max Biaggi, care începea sezonul cu o singură victorie la activ. Italianul s-a retras cu 42 succese (29 la 250cc și 13 la clasa mare) și nu demult se impunea cu Aprilia în Superbike (2010, 2012). În urma sa au venit Okada, Capirossi, Harada, Waldmann și alte nume mari ale motociclismului, dar și rideri care au făcut cariera în mediul tehnic (Eskil Suter) sau managerial (Wilco Zeelenberg).

Clasa 125cc era dominată de japonezi (primii trei la general) și de germani (următorii doi). Jorge Martinez Aspar câștiga curse, iar viitorii team-manageri Alzamora, Cecchinello sau Fausto Gresini erau parte din pluton.

Tot în 1994 se impunea pentru prima data King Carl Fogarty în mondialul de Superbike. Campionatul vizita traseele de la Sentul (Indonesia), Albacete și Sugo, dar și superbul Osterreichring, la ultima sa prezență la nivel mondial.

Celălalt rege, Konig Klaus Ludwig, se impunea într-un sezon DTM în care actorii principali au fost Mercedes și Alfa Romeo, iar Opel, BMW și Ford Mustang au jucat roluri secundare. Câștigau foști piloți de F1 precum Modena sau Nannini, dar și viitoare staruri ale turismelor, printre care Larini sau Bernd Schneider. Franz Engstler participă și astăzi în mondial, iar Keke Rosberg conducea un Opel Calibra și își înființa propria echipă, prezentă și astăzi în noul format DTM.

Însă adevăratul regal era în BTCC, campionat ce se bucura de prezența celor mai importante nume internaționale, motiv pentru care din cele 21 de curse, doar 2 au fost câștigate de englezi (dintre care una de legendarul Steve Soper). Dacă punem și victoriile scoțianului John Cleland, ajungem la 4. Restul? Tarquini (8 victorii și titlul), Winkelhock, Radisch, Menu. Pe lista celor care nu au învins: Rydell, Lammers, Ravaglia, James Thompson, Matt Neal…

La porțile gloriei băteau De Ferran, McNish, Max Papis, Kenny Brack (F3000), însă titlul ajungea la pilotul de teste Williams, Jean-Christophe Bouillon. Jan Magnussen era considerat cel mai promițător tânăr, după ce reușea titlul în F3 britanică cu 14 victorii din 18 curse, bătând recordul lui Senna. Printre învinșii săi se numărau Dario Franchitti, Pedro de la Rosa și … Christian Horner. Jan a avut parte de un duș rece la Mastersul F3 de la Zandvoort, unde s-au remarcat Jorg Muller, Fisichella, Wurz sau Luca Rangoni.

Dincolo de ocean, Al Unser Jr câștiga al doilea său titlu, în fața lui Emerson Fittipaldi, Paul Tracy și Michael Andretti, revenit după aventura dezastruoasă din F1. Jacques Villeneuve termina pe locul al șaselea la general și devenea debutantul anului, fiind la un pas de victorie în cursa-regină, Indy500.

În 1994 merita să se vorbească amplu despre mondialul de raliuri, unde piloți precum Sainz, McRae, Delecour, Makinen, Kankkunen sau Auriol își disputau victoriile. Francezul avea să obțină și coroana cu lauri. Curiozitate: în 10 etape, cu puncte acordate primilor 10 clasați, au fost 58 de piloți cu cel putin un punct. Iar raliurile? De legendă! Monte Carlo, Safari, Acropolis, Corsica, Sanremo, 1000 lacuri, Țara Galilor.

Închid cercul tot cu Formula 1. Dintre cele 16 trasee pe care s-a alergat în 1994, mai sunt în calendar doar 10 (au dispărut Imola, Aida, Estoril, Jerez, Adelaide și Magny-Cours), dar Hockenheim și Silverstone au suferit modificări însemnate.

11 etape se desfășurau în Europa.

15 circuite aveau doar iarba și pietriș pe margine, nu asfalt, penalizând astfel grav orice exagerare. Al 16-lea era Monaco.

25 de piloți au obținut puncte. Alți 21 doar au încercat.

Mașinile arătau bine. Unele, precum Ferrari, chiar foarte bine.

Sunt atâtea motive să privim cu drag în urma spre acele vremuri.

Sursă imagini: FLICKR