Înainte de weekendul monegasc mă întrebam de ce nu se transmit vreo două ore din sesiunea de “antrenamente” de pe iahturi, unică în sezon. Să vedem cu toții șampanie degustată cu plăcere, nu irosită într-un gest de lehamite de învinsul Hamilton sub privirile figurilor nobiliare.

În calendarul oricărui pasionat de curse, ultimul weekend din mai este încercuit de două ori, dat fiind că doar o mică pauză de două ore separă cursa în care nu prea poți să ataci de cursa în care nu prea poți să te aperi. Nico Rosberg a primit trofeul din mâinile Prințului Albert, iar Ryan Hunter-Reay și-a savurat laptele la final de cursă. N-are rost să evidențiez din nou diferențele atât de mari între organizarea celor două curse, mai ales că fiecare a reușit să ofere produsul finit adaptat cerințelor fanilor, chiar dacă n-ar strica să arunce câte un ochi în ograda celuilalt.

Așa cum era de așteptat ca Montoya sau Villeneuve să revină pe tărâm american după vremurile petrecute în F1, eram de părere că Lewis Hamilton ar putea să urmeze calea lui Nigel Mansell cândva și să-și încerce norocul în Indycar, date fiind legăturile sale strânse cu diverse elemente aflate deja în State. Combativitatea sa ar fi bine primită de fanii americani, iar eventualele greșeli ar cântări mai puțin la un public cu memorie scurtă, care îl aclamă acum pe învingătorul Indy 500, nimeni altul decât autorul unei decapitări a cursei de la Long Beach acum o lună.

Însă cele întâmplate în ultima vreme, MP de la Monaco fiind pasul firesc după accesele paranoice de la Barcelona, îl îndepărtează pe Hamilton de profilul necesar unui succes dincolo de ocean, iar consecințele atitudinii sale ar putea fi mult mai palpabile decât ipoteza post-F1. Ar putea să-i compromită candidatura la titlul de anul acesta. Lewis, privește interviul dat de Helio Castroneves, care a pierdut clasica americană pentru câteva sutimi! Zâmbitor, brazilianul a declarat:

Păcat, am fost atât de aproape (n.r. 0,06s), dar astăzi este ziua lui Ryan. Am vrut atât de mult să câștig pentru Roger (Penske), a fost o luptă grozavă. Sper că a fost fantastică la TV.

Hamilton n-a fost niciodată în poziția de a-l ataca serios pe Rosberg la Monaco, nici măcar atunci când germanul era nevoit să facă economie de combustibil. Iar atunci când acțiunea lipsește de pe pistă, intră în scenă spectacolul artificial Radio GaGa F1, avalanșa de comunicate dintre pilot și echipă. Din ce în ce mai dese, mesajele radio sunt un real deserviciu pentru un pilot guraliv și cu psihic fluctuant, precum Lewis.

Prima sa greșeală a fost să se plângă că nu a anticipat neutralizarea intrând la boxe. Dacă îți ocupi mintea cu ce-ar fi putut fi, în loc să te concentrezi pe prezent, îi oferi rivalului câteva tururi fără presiune și poți rata acea mică oportunitate ce se prezintă atât de rar la Monaco. Apoi a fost problema de vedere. Incident real sau teatru ieftin? Praf în ochii lui sau în ochii noștri? Poate doar ochii umeziți de lacrimi ai unui om căruia chiar nu-i place să piardă.

Accept fără probleme faptul că mizele sunt mari în Formula 1. Însă nimeni nu-și dorește să vadă podiumuri cu fețe lungi, cu așa o tensiune palpabilă dincolo de finele cursei. Acestea au devenit tot mai frecvente în ultimii ani.

Vettel a forțat o comparație atunci când se confrunta cu probleme de cutie la Interlagos în 2011, afirmând că se simte precum Senna. Acum, Hamilton face aceeași referire replasată, asemuind duelul său din 2014 cu rivalitatea Senna/Prost.

Nu știu dacă Senna și Prost s-au așezat la o masă și au rezolvat problemele discutând. Îmi cam place modul în care s-a comportat Senna și voi copia o filă din cartea sa.

Vettel și Hamilton nu au nimic de câștigat prin asemenea comparații. Iar Bernie trebuie să-și pună în cap mâinile de specialist în marketing, atunci când piloții de top din prezent se pun singuri în umbra legendelor și scot în evidență lipsa lor de carismă cu atâta nonșalanță. Chipul unui pilot este cel mai expresiv atunci când pierde, iar Hamilton mai bine ar copia file din cartea bunului simț al lui Button sau din eseul critic despre nonșalanță al lui Edmond Dantés Kimi.

Unii își construiesc un brand personal puternic mâncând o înghețată. E și acesta un talent nativ, precum pilotajul. Iar weekendul acesta, cele mai spectaculoase dovezi de pilotaj n-au fost nici la perla rivierei franceze, nici pe Victory Lane, ci pe bărbătescul traseul de la Donington, unde Tom Sykes ne-a adus aminte de Valentino prin șarja sa nebună de pe locul 11 până la triumf, sau pe ultra-rapidul traseu de lângă Salzburg unde au gonit legendele Muller și Loeb, raceri adevărați, nu iubitori de can-can și telenovele.

Fie că ați ales să urmăriți cireșele de pe tortul motorsportului sau formele mai pure și mai puțin afectate de presiunea banilor, sunt convins că weekendul v-a lăsat întipărite în minte și vehicule motorizate gonind sălbatic, și expresiile faciale ale protagoniștilor, fie că fac act de bravadă sau își arată slăbiciunile.

Sursa foto: foxnews