În ultimii cincisprezece ani, Spania a înregistrat cel mai spectaculos progres la nivel mondial, în materie de sport. Regele Juan Carlos I a fost un susținător neobosit al educației prin sport și al marii performanțe sportive, prin puterea exemplului (participant la Jocurile Olimpice din 1972) și prin sensul diplomatic și conciliator al funcției sale.

În 2014 ne este foarte greu să identificăm un sport important, cu acoperire globală, în care spaniolii să nu fie în avanposturi. Ziarul MARCA a decretat în 2008 începutul epocii de aur a sportului spaniol, vremea să se culeagă roadele unor eforturi și investiții făcute cu cap încă din anii ’80. Fie că este vorba de academii de fotbal și tenis sau de circuite, modelul spaniol a pus accentul pe juniori, pe formarea tinerilor în spiritul marii performanțe.

În perioada interbelică, cursele de Grand Prix din Spania aveau loc pe traseul basc Lasarte, iar la începuturile campionatului mondial de Formula 1, cursele s-au mutat la Barcelona, pe traseul stradal Pedralbes (1951, 1954). Etapa spaniolă a început să fie o prezență constantă în calendar începând cu 1967, desfâșurându-se alternativ pe traseele de la Jarama, respectiv Montjuic. În această perioadă, spaniolii au căpătat un renume nefast, seriozitatea lor fiind pusă la îndoială: la Montjuic a fost un scandal în 1975 cu prinderea fragilă a barierelor, iar la Jarama oficialii și-au pierdut entuziasmul pentru cursă, preferând să se axeze pe golf. Între 1982 și 1985 Spania a ieșit din calendar, revenind apoi la Jerez, într-o locație sudică prea îndepărtată, care nu a atras niciodată un public foarte numeros. După accidentul lui Martin Donnelly, cursa spaniolă a revenit într-o locație turistică, pe Circuit de Catalunya (din 1991 până astăzi).

Spre deosebire de alte state europene cu tradiție în curse, Spania a înflorit relativ târziu, ca urmare a politicii din anii ’90. Astăzi sunt 17 circuite omologate pentru competiții, două în construcție și alte două doar pentru teste. Valencia a primit dreptul de a organiza o a doua cursă spaniolă în sezon, însă traseul stradal nu a fost foarte apreciat nici de piloți, nici de spectatori și a fost dat uitării, după o reprezentație de gală cu victoria localnicului Alonso și un ultim podium din cariera lui Michael Schumacher.

În Formula 1, prezențele spaniole au fost sporadice mult timp, însă din 1999 a existat mereu un pilot spaniol pe grilă. Pedro de la Rosa și Marc Gené au deschis balul și ochii companiilor spaniole către competiția-regină. Repsol a venit la Arrows, iar Telefonica la Minardi. Fernando Alonso este prezent pe grilă din 2001, fiind până acum singurul pilot spaniol care a adus victorii (32) și titluri mondiale (2). Succesul său a deschis calea unei generații de tineri, dintre care Alguersuari a ajuns în F1, iar Dani Clos, Juncadella, Merhi sau Sainz Jr. au avut succese în formulele inferioare.

Adrian Campos a ajuns pe grilă cu echipa sa, în 2010, însă aceasta a fost mereu la coada grilei și a dispărut ulterior. Campos rămâne un mare formator de talente, structura sa din GP2 propulsând numeroși piloți în F1: Pantano, di Grassi, Petrov, Perez, Pic. În campionatul spaniol F3 Open, cea mai importantă școală spaniolă este cea a fostului pilot Emilio de Villota.

Același demers a avut loc și în motomondial, unde fostele glorii Nieto, Pons, Martinez Aspar, Alzamora, Puig sau D’Antin au trecut în posturi manageriale, contribuind decisiv la apariția acestei generații dominatoare. Între 1990 și 1998, niciun pilot spaniol nu a obținut un titlu mondial, însă Criville și Checa anunțau ocazionale performanțe. Totul s-a schimbat în 1999, când Emilio Alzamora a avut șansa de a triumfa prin constanță la 125cc, iar Criville a preluat sceptrul accidentatului Doohan la clasa mare. Era pentru prima oară în istorie când titlul clasei supreme mergea în Spania.

Dacă la clasa regină a urmat un hiatus de 11 ani, datorat mai ales lui Valentino Rossi, spaniolii nu au stat cu mâinile în sân și au pregătit terenul pentru viitor, aruncând în luptă o sumedenie de piloți la clasele inferioare. Dani Pedrosa s-a impus la 125cc în 2003 și la 250cc în următorii doi ani, fiind urmat de Jorge Lorenzo, campion la 250cc în 2006 și 2007. Dacă aceștia au confirmat ulterior și la clasa mare, nu același lucru se poate spune despre alți campioni, precum Alvaro Bautista (125cc-2006), Julian Simon (125cc-2009), Toni Elias (Moto2-2010) sau Nico Terol (125cc-2011). Cele mai recente mari talente ale Spaniei sunt Marc Marquez (125cc-2010, Moto2-2012), Pol Espargaro (Moto2-2013) și Maverick Vinales (Moto3-2013). Între timp, veteranul Carlos Checa a adus și prima coroană spaniolă în Superbike.

Lorenzo a triumfat de două ori la clasa regină, iar Marquez este campionul mondial en-titre. În ultimii ani, la MotoGP duelul se dă între veteranul Rossi și o armadă de lupi tineri din Spania. Statistica anului trecut ne arată cum din 17 etape cu curse la toate clasele, de 12 ori au fost câștigători spanioli pe linie, imnul iberic fiind singurul acord ce a răsunat într-o duminică. Implicit, interesul publicului spaniol a influențat calendarul, ce numără patru etape pe traseele de la Jerez, Barcelona, Aragon și Valencia.

Din urmă vin alți și alți piloți, campionatul național CEV fiind într-o continuă expansiune, iar filierele păstorite de legende ale motociclismului spaniol asigurând o selecție a celor mai mari talente. Însă esențial în acest proces este să ai o bază solidă, un număr cât mai mare de copii care să-și încerce șansa. Iar acest fapt se datorează unui efect-avalanșă – succesul atrage după sine mai multe succese.

Juan Carlos a inițiat avalanșa prin atenția acordată sportului. Iar atunci când inevitabilele tensiuni au apărut, de exemplu între Lorenzo și Pedrosa în 2008, tot regele a fost cel care a intervenit, calmând spiritele prin înțelepciunea sa. Acest impact a fost posibil doar printr-o atitudine coerentă, el fiind apropiat de sportivi dintotdeauna. Iar sportivii spanioli îi datorează totul acestui monarh modernist și luminat, care le-a oferit șansa de a cuceri lumea.

sursa imagini: mujerhoy