În partea secundă a întrevederii am ajuns să povestim despre magia de a pilota un monopost de Formula 1, am trecut în revistă evoluția seriei DTM care a împlinit de curând 30 de ani și am vorbit despre prietenie și profesionalism în întrecerile de ieri și de astăzi.

Interviu exclusiv cu Prințul Leopold al Bavariei – partea I

Interviu exclusiv cu Prințul Leopold al Bavariei – partea a III-a

Alexandru Șiclovan: Iată unde ați ajuns astăzi, ce mașini legendare ați strunit.
Alteța Sa Regală Prințul Leopold al Bavariei: Am mers aproape zilnic în curse, pe tot soiul de mașini. Am ajuns chiar și într-o mașină de Formula 1. A fost un cadou de pensionare, acum 16 ani. Era un Ferrari al lui Jean Alesi, pe atunci BMW nu era în Formula 1, ci doar se gândeau la asta. Tot timpul când am condus în DTM sau STW am visat să ajung într-o mașină de Formula 1. Mașinile de Grupa C erau mai rapide ca F1, însă voiam să experimentez teribila frânare și accelerare. Am primit acest cadou de la revedere din partea Ferrari, la Nurburgring. A trebuit să semnez că voi plăti din buzunarul meu dacă ies în decor. Ei sperau că asta mă va încetini, că nu voi merge așa tare. Cei de la Ferrari mi-au zis să vin cu echipament și cască, pentru că au un cadou. Nu știam ce va fi, mă gandeam că e un F40, nici pe acela nu-l condusesem. Veneam înspre circuit și am auzit sunetul, care nu semăna deloc cu un F40. Era un eveniment privat (n.r. Ferrari Racing Days), iar oamenii închiriau circuitul pentru două zile să ruleze cu vechi mașini de F1 pe care și le cumpăraseră. Foste mașini ale lui Schumacher, Piquet, Senna… Mi-au zis să mă îmbrac și au deschis poarta garajului: F92A, ex Jean-Alesi, V12. Le-am zis că-mi place ce văd, eram ca un copil mic, tot timpul mi-am dorit să simt asta o dată în viață. Jean era micuț, eu am constituția bavareză, cu spatele mai lat, nu încăpeau. Așa că au scos scaunul și am stat direct pe scândură. M-am așezat cum am putut și au montat volanul.

AS: Cât de neconfortabil trebuie să fi fost…
ASR Leopold: Nici nu mi-a păsat, a fost un vis din care nu voiam să mă mai trezesc. Un tip mi-a încălzit pneurile și frânele, apoi mi-a dat drumul. Am cuplat treapta I și am calat, ca mai toți la prima experiență cu o mașină de F1. M-au împins puțin și-am zburat. Trebuia să fac 13 tururi, așa că am luat-o încet primele trei. Apoi, am început să forțez: trebuia să mai merg încă 100 de metri după punctul unde frânam cu Porsche 956, deoarece în mașina asta când apăsai frâna te oprea aproape instantaneu. Tot mai rapid, parcă eram în altă lume. Accelerația era minunată, iar turul al 13-lea parcă a venit într-o secundă. Mi-au fluturat steagul cu pătrățele, dar eu m-am făcut că nu-l văd și am continuat încă vreo cinci bucle. M-au întrebat de ce n-am văzut steagul și le-am spus că mă concentram pe toate butoanele.

AS: Să trecem în revistă, așadar, ce ați condus.
ASR Leopold: Formula 2 n-am condus niciodată, însă am avut parte de F1, F3, GT, mașini sport, turisme, Formula Super Vee. În Formula 3 am făcut doar două curse și m-am întors la turisme, unde a început relația mea cu BMW.

AS: Ați ajuns în WTCC în 1987. Cum era la acea vreme, că multe s-au schimbat de atunci în acest campionat…
ASR Leopold: Pe atunci era o competiție de privați. Constructorii nu erau direct implicați. Echipele își cumpărau mașinile, unii aveau doar un statut semi-oficial. Erau 7 mărci diferite: Rover, Audi, Mercedes, BMW, Opel, Alfa Romeo… Uneori erau 32 de mașini pe grilă, cum vezi astăzi în Cupa Porsche, fără precalificări. La Hockenheim veneau să ne vadă 120.000 oameni, de exemplu. Era ieftin și puteau să fie foarte aproape de eroii lor.

AS: Aceasta este o diferență importantă și acum, între DTM și Formula 1. La DTM te poți apropia de idolii tăi, în timp ce F1 e orientată doar spre VIP-uri.
ASR Leopold: Noi stăteam de vorbă cu fanii. Profesionalismul însemna altceva pe atunci. Piloții BMW de acum muncesc din greu când se dau jos din mașini, cu interviuri. Și noi aveam conferințe în dimineața dinaintea cursei, dar era timp să ne și distrăm. Formam un trio infernal: Dieter Quester, Stuck și eu. Apoi au venit uzinele, că li s-a părut o serie bine structurată, iar asta a atras sfârșitul privaților, care nu puteau ține pasul cu noile tehnologii.

AS: Și astfel a devenit o bătălie de orgolii între directorii companiilor. Iată unde a ajuns DTM-ul acum.
ASR Leopold: Este foarte greu acum să te identifici cu mașina din DTM. Pe vremea aceea, puteai să ai în garaj aceeași mașină care apărea pe pistă, modificările erau minore, interne. Unii piloți aveau probleme cu sponsorii, pentru că nu se clasau în top 10 și sponsorii nu erau vizibili la TV. Așa că organizatorii îi ajutau, iar camerele urmăreau fix acele mașini, pentru ca sponsorul să se vadă iar pilotul să fie salvat.

AS: Chiar voiam să ajungem să vorbim despre omenie, prietenie în acele vremuri. Niki Lauda declara în ultimul Motorsport Magazine că sosirea agenților de PR le-a legat limba piloților actuali.
ASR Leopold: Prietenia se oprea doar pe timpul cursei, în rest eram mereu împreună. Acum presiunea rezultatelor îi îndepărtează unii de alții, nu mai ai loc de glume din cauza aparatului de PR. Pe Niki l-am cunoscut demult, înainte de Procar, în Formula Vee, iar ceilalți prieteni de atunci îmi sunt încă aproape: Dieter Quester vine mâine aici, are 75 de ani și încă mai conduce. Încearcă să se distreze cu mașini de stradă. Însă trebuie să gândești diferit, fiindcă nu mai trebuie să arăți celorlalți cât ești de bun, nu trebuie să mai mergi la limită, pentru că ai făcut asta deja. Însă unii dintre foștii piloți nu pot altfel. Eu conduc acest 635 pt Race Taxi și-mi dau seama ce greu munceam să-l strunesc, fără ABS, fără servodirecție. Anul acesta, când am început la Hockenheim, după primele două tururi am revenit la boxe și le-am spus că e ceva în neregulă, ceva rupt la direcție. Și nu era nimic defect, chiar așa fusese în vremurile acelea. Forța cu care apăs pedala de frână este de 70kg. Am mers astăzi vreo 15-18 tururi și chiar dacă nu sunt la limită, tot muncesc din greu. Și mă întreb cum reușeam asta când eram tânăr? Acum îmi conduc actualul M5 cu un deget.

AS: Dar pasiunea de a conduce rămâne, vi se pare la fel de distractiv.
ASR Leopold: Da, categoric, a fost o mare oportunitate să conduc această mașină din programul BMW Classic. De cum iei loc la volan, îți revin toate amintirile acelea. Acum sunt alte vremuri, cu farmecul lor, însă a fost ceva special atunci.

AS: V-am văzut de pe margine la Hungaroring când făceați tururile cu E24, mergeați tare.
ASR Leopold: Da, forțez cam la 75%, trebuie să mă gândesc și la persoana din dreapta, sunt responsabil pentru pasager. Foarte ușor se poate întâmpla ceva. Așa că trag din greu, dar nu chiar la limită. A trebuit să-mi schimb puțin poziția la volan acum pentru a genera aceeași forță.

AS: Mai faceți pregătire fizică zi de zi?
ASR Leopold: Da, sigur. Am o sală de gimnastică acasă, un aparat de vâslit, bicicletă de spinning, stepper. Îmi și place, dar și trebuie să o fac.

AS: Mulți piloți renunță la asta când atârnă casca-n cui.
ASR Leopold: Uită-te la Jochen Mass, ce proporții a luat. Eu nu vreau să fiu ca el, ci să fiu în formă. Nu m-aș simți bine cu mine însumi dacă nu pot manevra mașina asta cu toată forța necesară.

AS: Ce ați schimba în DTM-ul actual?
ASR Leopold: Personal, aș vrea să fie mai aproape de public, fanii să poată fi mai aproape de eroii lor. Piloții ar trebui să aibă mai mult timp pentru aceste interacțiuni. Ar fi bine să vină mai mulți constructori, precum Toyota, susțin alinierea cu regulile din Japonia. Sunt de aceeași părere cu Steve Soper aici.