Fie că este vorba de literatură, de artă sau de multe altele, s-a pus adesea problema recunoașterii valorii unui individ în timpul vieții sale, în momentele sale de mare glorie. Premii Nobel acordate retroactiv, Oscaruri pentru „întreaga carieră” sau introduceri târzii într-un Hall of Fame, acestea pot fi văzute ca niște forme de a cere iertare, simbolic, unor aleși ai destinului care și-au marcat prin exemplu personal și prin talent aria de competență.

La umbra nucului bătrân Schumacher, mulți au ignorat mlădițele cele mai roditoare ale generației următoare, lăsându-i în imensa umbră a recordurilor redefinite de german. După luptele nebune ale anilor 90 și comparativ cu stilul flamboyant al eroului căzut McRae, precizia și talentul nemăsurat al lui Sebastien Loeb a fost atât de nedrept ignorat, încât francezul a fost nevoit să pluseze: ne-a arătat tuturor calitatea sa de all-rounder, testând mașini de Formula 1, mergând în curse de GT și la Pikes Peak, dominând Cursa Campionilor pe o varietate de vehicule și poposind acum în mondialul de turisme, unde nu i-a luat mult să-și adjudece un triumf.

Un caz special se desfășoară sub ochii noștri în fiecare weekend de MotoGP, unde prezența lui Valentino Rossi amintește de Godzilla sau King Kong prin imensitatea umbrei sale. Italianul nu epatează atât prin statistici, cât prin carisma care i-a adus legiuni de fani extrem de cuminți, pentru care nu există un alt pilot. Iar lipsa acestui exercițiu de detașare, de contextualizare și, mai ales, de realizare a faptului că suntem în 2014, nu în 2009, este cea mai mare problemă cu care se confruntă campionatul mondial și liderul incontestabil al acestuia, Marc Marquez.

Așa cum este loc de seriile victorioase ale lui Agostini, Doohan și Rossi fără a genera automat comparații inutile între cei trei mari piloți, trebuie să realizăm cu toții că există viață după Doctor și că asistăm la o performanță istorică a tânărului Marquez. Nu are niciun sens să-i diminuăm meritele pentru că n-ar fi la fel de talentat ca Rossi și multe altele auzite pe la colțuri. Consider că este complet deplasat să-l compari pe Marquez, după un sezon și jumătate la clasa regină (28 curse) cu Mick Doohan sau Valentino Rossi, de vreme ce putem privi cariera australianului ca un întreg, iar pe cea a italianului ca pe un parcurs aproape de final, după 15 sezoane la cel mai înalt nivel.

O altă idee exprimată adesea este cea a victoriilor plictisitoare, din nou planând o comparație inutilă cu #46. Pe de o parte, în cele 10 etape disputate anul acesta, Marquez a avut cam de toate: victorii lejere, victorii muncite, dueluri încinse (Lorenzo – Mugello, Rossi – Qatar, Pedrosa – Barcelona), ploaie, plecări de pe linia boxelor (Sachsenring). Chiar și în ultima rundă, cea de la Indianapolis, prima jumătate de cursă a fost deosebit de încinsă, iar Marquez a urcat la conducere în urma unei triplări remarcabile, nu a trecut fluierând de rivali pe o accelerare superioară a Hondei. Pentru victorii monotone, cu plecare din pole și cursa dominată cap-coadă, pacientul e colegul său, Pedrosa. Însă cu un Marquez care găsește mereu ceva în plus, iată cum exprimarea puterii Honda în mâinile lui Dani nu mai este suficientă nici măcar pentru victorii stagionale.

Așadar, dincolo de superioritatea relativă a Honda pe diverse trasee, dincolo de faptul că în ultimii ani nu mai este atât de strânsă disputa la vârf pe fondul investițiilor masive ale uzinelor (ultima victorie privată a fost în 2006), Marc Marquez face absolut tot ce i se cere: își învinge adversarii cursă de cursă. Mai mult, n-aș putea spune că e monoton stilul său, chiar dimpotrivă. Însă majoritatea covârșitoare a fanilor sunt trup și suflet alături de Rossi, iar asta le afectează obiectivitatea în ceea ce-l privește pe unicul învingător din 2014, la fel cum i-au minimalizat meritele lui Lorenzo din ultimii cinci ani.

Probabil se va mai schimba optica peste vreo 10 ani, după ce Doctorul va fi demult clasat în cartea de istorie, iar Marquez va căpăta greutate și-n ochii lor, dat fiind că este deranjantă actuala discrepanță: Marc i-a convins pe specialiști, dar la marea masă a fanilor încă se lovește de un perete pe care scrie Tavullia – sat global. Și nu-i păcat să acordăm iar Oscarul prea târziu, în loc să prețuim filele de istorie ce se scriu sub ochii noștri în motomondial, înainte de a se așterne praful romantic al timpului asupra lor?