Ajungem în acest weekend la Suzuka, oprirea tradițională în Japonia pe final de sezon. În anii ’90, cei ce rămâneau fără bani în Europa optau adesea pentru a merge în Formula 3000 japoneză, crescând implicit valoarea seriei. Eddie Irvine a fost un asemenea caz, iar experiența acumulată l-a ajutat ulterior în cursele de F1 de la Suzuka.

După două sezoane bune în Formula 3000 internațională cu Pacific (1989) și Jordan (1990), tânărul nord-irlandez n-avea nicio oportunitate reală de a ajunge în Formula 1. Așa că și-a făcut bagajul și a plecat în Japonia, unde a stat trei ani. Plutonul acestei competiții era deosebit de competitiv, cu 27 de echipe și 47 de piloți înscriși în 1991. În acest prim an, Eddie s-a afirmat rapid, punctând în cea de-a doua sa cursă, la Autopolis, apoi câștigând runda a patra, pe traseul Mine. La final, a ocupat locul al șaptelea, înaintea unor nume precum Herbert, Lammers, Salo sau… Michael Schumacher (care a participat însă la o singură cursă). Campionul seriei a fost japonezul Ukyo Katayama.

În 1992, Eddie a aplicat lecția învățată la Mine, obținând pole și victorie. Alte două pole-uri i-au îmbogățit palmaresul, la Autopolis și Fuji. Nord-irlandezul a purtat un duel prelung în acel an cu Roland Ratzenberger, iar în clasamentul final Eddie a fost al optulea, din nou în fața unor piloți europeni cu potențial, precum Frentzen, Salo sau Rickard Rydell.

Deși se disputau patru etape în fiecare an la Suzuka, Eddie n-a reușit să cucerească această redută până la prima vizită din 1993. Avea să fie singura sa victorie din 9 runde, irlandezul fiind însă autorul a patru pole-uri și a cinci alte clasări pe podium. Din păcate, titlul i-a fost refuzat de regulamentul care lua în considerare doar cele mai bune șase rezultate, lui Eddie fiindu-i șters punctul aferent celei de-a șaptea clasări. Astfel, a rămas la egalitate cu localnicul Kazuyoshi Hoshino, care s-a încoronat deoarece avea mai multe victorii. Hoshino a fost un adevărat fenomen, concurând (și câștigând) în F3000 japoneză până la 49 de ani, în 1996.

Șefii de echipă din F1 erau cu un ochi pe Orientul Îndepărtat, iar chemarea în F1 a sosit pentru Irvine de la vechiul său șef, Eddie Jordan. La finele lui 1993, nord-irlandezul a debutat chiar la Suzuka, unde a făcut o figură extrem de frumoasă prin clasarea în puncte, pe locul al șaselea. Singurul care n-a fost impresionat a fost Ayrton Senna, care i-a aplicat un pumn în plină figură, după ce Eddie și-a permis să revină în tur cu brazilianul care conducea cursa. Incidentul i-a adus lui Irvine atenția necesară din partea presei, iar în următorul deceniu jurnaliștii au știut pe cine să vâneze pentru declarații spumoase și controversate.

În 1994, Eddie a avut numeroase probleme la începutul sezonului, fiind suspendat pentru trei etape în urma coliziunii din Brazilia. Însă pe final, la Suzuka, a obținut o nouă clasare solidă, pe poziția a cincea. Anul următor a făcut încă un pas, terminând al patrulea în Japonia pentru Jordan-Peugeot, însă Irvine avea deja în buzunar pașaportul spre noi culmi: contractul cu Ferrari.

1996 a fost un coșmar perpetuu pentru pilotul secund al Scuderiei, care a abandonat în peste 50% din curse. Însă pe finalul întrecerii de la Suzuka era pe un excelent loc patru, dar tentativa hazardată de depășire a lui Gerhard Berger l-a scos din cursă. Eddie și-a continuat însă progresia pas cu pas în 1997, când a terminat al treilea. Apoi a urmat locul secund din 1998, singurul element pozitiv într-o zi în care Schumacher pierdea titlul mondial în fața lui Mika Hakkinen.

6-5-4-3-2. Logic, ar fi urmat victoria în 1999, iar monopostul Ferrari era capabil de asta. Eddie Irvine venea în finala de la Suzuka din postura de lider al campionatului, cu două puncte în fața lui Hakkinen. Însă pilotul relaxat de obicei era oarecum depășit de presiunea situației, greșind capital în calificări. Plecat al cincilea, Irvine depindea de poleman-ul Schumacher, dar germanul a fost neputincios la start în fața lui Hakkinen, care a sprintat nestingherit către victorie și al doilea titlu. Nord-irlandezul a sosit al treilea, la aproape un tur de lider, terminându-și relația cu Ferrari fără cel mai mare premiu.

Au urmat trei ani de chin la Jaguar, în care Eddie nu s-a mai putut apropia de puncte pe traseul său predilect. Totuși, oricând era întrebat care e circuitul său preferat din calendarul Formulei 1, nord-irlandezul făcea notă discordantă cu majoritatea care opta pentru Spa-Francorchamps. Pentru el, indiscutabil, Suzuka era perla.