O numim piramidă pentru că mulți se pierd pe drumul către vârf, iar la fiecare pas se cern valorile. Aceasta este povestea celui ce și-a distrus viața, suferind la fiecare performanță a lui Lewis Hamilton dintr-un motiv răscolitor – ar fi putut fi el.

În 1998 McLaren domina Formula 1, însă pregătea o serie de piloți de viitor într-un program de juniori net superior chiar și filierei actuale Red Bull. Practic, echipa britanică finanța două formații în cele mai solide serii inferioare: Formula 3 germană și Formula 3000. În Formula 3 rulau Ralph Firman (ulterior pilot F1 cu Jordan în 2003) și germanul Norman Simon (reorientat spre turisme, ALMS, BTCC), iar în anticamera Formulei 1 se aflau promițătorii Ricardo Zonta și Nicolas Minassian. Însă povestea noastră îi are în prim-plan pe micuții de lângă kart.

Pe cât de popular este Lewis Hamilton, pe atât de necunoscut este micuțul Harry Potter ce-i stătea alături atunci. Numele său este Wesley Graves, iar fanii sunt scuzați că nu au auzit de el, de vreme ce nici n-a ajuns să piloteze în vreo serie de monoposturi, în ciuda prodigioasei cariere în karting.

McLaren a anunțat în ’98 că va sprijini doi puști talentați, dar lipsiți de mijloacele financiare. Lewis Hamilton trăia cu tatăl său și cu mama vitregă în Stevenage, în condiții modeste. Wesley Graves se bucura măcar de o familie unită, chiar dacă banii lipseau și din gospodăria din Leicester. Micuțul i-a surprins pe părinți încă dinainte de a fi capabil să vorbească, deoarece scotea sunete ce imitau un motor. Copilul a crescut și a mers la școală, unde și-a continuat obiceiul, din ce în ce mai dezvoltat: auzea mașini pe stradă și le recunoștea după zgomot, putea să imite diverse tonalități și modele…

Originea acestui obicei nu putea fi identificată de tatăl său, care n-avea niciun interes în domeniul auto. Însă familia Graves n-a ignorat semnele și l-a dus pe băiat la karting de la 4 ani, descoperind mesajul de dincolo de zumzete – Wesley era un real talent. Marea sa problemă era vederea, ce contrabalansa acuitatea auditivă ieșită din comun. Mama sa nici nu putea să-l privească pe micuț în curse, deoarece Wesley insista să-și dea jos ochelarii pentru că-l deranjau în goana sa către nenumărate victorii.

Vitezele au crescut, iar la 6-7 ani a trebuit să accepte folosirea ochelarilor. Campionate locale și regionale se înșirau în palmaresul său, iar sufrageria familiei se umplea de cupe și diplome. Wesley chiar avea ambiția de a pleca ultimul și de a ajunge primul, complicându-și manșa doar pentru distracție. Talentul său nu putea fi pus la îndoială de niciun privitor, iar părinții făceau toate eforturile posibile pentru a-l susține financiar. În cei cinci ani până la chemarea McLaren, Steve și Christine Graves au cheltuit 120.000 lire, vânzându-și casa și falimentând în mica lor afacere pentru a investi în viitorul copilului.

Privind retrospectiv, acceptarea contractului cu McLaren a fost o greșeală capitală, însă la 12 ani era o oportunitate de aur pentru Wesley, cu atât mai mult cu cât părinții erau la fundul sacului. Partea proastă a fost că părinții n-au mai avut un cuvânt de spus în cariera juniorului, iar McLaren l-a plasat într-o categorie foarte populată (circa 50 de piloți), ignorând faptul că pilotul nu se înțelegea cu materialul de concurs. Astăzi, Wesley declară că a fost evident favoritismul echipei, de vreme ce Lewis Hamilton nu a fost aruncat în acea groapă cu 50 de lei unde e dificil să strălucești, ci trimis într-o clasă nouă, Junior Yamaha, unde erau doar câțiva piloți pe grilă.

La finele anului, Graves a fost dat afară, iar Hamilton păstrat. Ghinionistul afirmă că prioritatea McLaren era încă de atunci de a avea primul pilot de Formula 1 de culoare. Pentru Wesley nu s-au mai găsit bani să-și reia cariera, chiar dacă părinții săi au bătut la toate ușile, iar viața sa a decăzut dramatic. Tânărul s-a lăsat de școală și n-a avut niciodată un loc de muncă, din simplul motiv că se consideră pilot de curse, nu altceva. A aplicat la burse pentru a concura și nu le-a obținut, iar impactul psihologic a fost amplificat odată ce Lewis Hamilton a ajuns în Formula 1 în 2007. Părinții au fost nevoiți să ascundă toate trofeele și pozele din casă, iar televizorul era scos din priză la ora curselor pe care Wesley le urmărise în mod constant.

Nu-mi place să mă uit la curse. Mă face psihic. Nu-mi place să-l văd concurând, ar trebui să fiu în locul său. Hai, fie, am putea fi amândoi la o adică. Dar eu sigur merit locul acela la care nu voi mai ajunge niciodată.

Faptul că locuiește în același loc, cu aceiași vecini care și-au pus speranțe și acum îl compătimesc nu-i face bine lui Wesley, însă psihicul este subjugat de realitatea materială și n-are nicio perspectivă de a se muta fără un loc de muncă. Însă nimic nu l-ar putea reconverti pe un tânăr conștient de propriul talent, care tot vorbește despre curse la timpul prezent, deși n-a mai pilotat din 1999:

Știu că sunt bun, n-am idee de ce, dar sunt extrem de capabil. Și-mi place să câștig, am un sentiment chiar aici (se bate pe piept). Mă simt bine, mă simt mândru. Și niciodată nu mi-a plăcut vreun alt sport, n-am simțit la fel.

Mentalitatea aceasta nu se învață. Vine de pe urma victoriilor care aduc alte victorii, din ani de adrenalină și performanțe. Dar nu trebuie să uităm cât de norocoși, sau chiar favorizați, sunt cei ce ajung la startul unui Grand Prix, de vreme ce nenumărate cariere sunt distruse pe drum, la fiecare pas. Uneori dintr-o limită a valorii, alteori dintr-o evaluare subiectivă.

În cazul lui Wesley Graves nu vom ști prea bine, de vreme ce Ron Dennis a refuzat să-și motiveze sincer decizia peste ani. Cert e că undeva în Leicester, Steve și Christine Graves au făcut tot posibilul pentru ca fiul lor să nu afle cine a câștigat campionatul mondial. Suferința a fost deja prea mare.