Până la 80 de ani, personajul n-a divulgat nimic din trecutul său – nici măcar vârsta sa nu era clară, d-apoi prin ce a trecut sau cum i-a crescut averea. Însă acum nu mai aduce vreun prejudiciu sinceritatea, iar Tom Bower a avut ocazia de a asambla una dintre cele mai atipice ascensiuni prin forțe proprii, purtându-ne prin calcule, dispute politice și viața personală a lui Bernard.

Unul dintre aspectele centrale ale narațiunii este singurătatea miliardarului. În ciuda unor simpatii firești, Bernie n-a putut niciodată să se încreadă în cineva și cu cât devenea mai bogat, cu atât se găsea mai des în postura de a fi atacat pentru poziția sa. Iar britanicul n-a ezitat să taie legăturile strânse cu Gordon Murray, Flavio Briatore sau Max Mosley atunci când nu mai renta din punct de vedere financiar. Aceeași nestatornicie l-a urmărit și în plan sentimental, un om obsedat de muncă fiind extrem de greu de suportat în viața privată, fapt dovedit de cele trei căsnicii eșuate.

Nu contează ce părere are cititorul despre Bernie – cartea oricum te prinde. Declarațiile sale percutante și felul în care ascunde lucruri tocmai simulând cel mai direct și sincer dialog se regăsesc la tot pasul, cum ar fi descrierea comparativă a lui Briatore și Ron Dennis:

Atunci când Flavio mi-a înfipt cuțitul în spate, m-a fermecat spunându-mi că e bine pentru mine să dau niște sânge afară. Dar când o face Ron, îți transmite clar că el e șeful și că te-a răpus. Le-am supraviețuit multora și nu vrei să-i crezi pe cei ce-ți spun că sunt sinceri.

Mentalitatea setată pe profit s-a văzut de mic, atunci când puștiul de zece ani realizase deja constrângerile materiale ale familiei. Așa că a început de jos, urcându-se pe bicicletă și livrând ziare dimineața în cartier. Cu banii câștigați, cumpăra de la o brutărie biscuiți, pe care-i vindea în pauze colegilor, cu un profit de 25%. Vara, nu se dădea în lături nici de la cules legume și fructe, iar cu timpul n-a mai găsit alt rost școlii decât să le vândă pixuri celorlalți.

După război, societatea s-a pus pe picioare și Bernie a prins trenul vânzării de motociclete folosite, tot mai populare în Albion. I-a mers bine și a trecut la mașini, devenind cu timpul unul dintre cei mai de succes dealeri din sudul Londrei. Meticulozitatea sa, pasiunea obsesivă pentru ordine și curățenie, precum și epoca de pionierat a obiceiului de a da înapoi kilometrii l-a făcut tot mai bogat. Desigur, o asemenea mentalitate nu putea să-l țină departe de viciul jocurilor de noroc, însă avea ce învăța și acolo – you win some, you lose some.

Chiar dacă și-a încercat norocul personal în curse, iar tentația irezistibilă de a cumpăra primele monoposturi Connaught nu i-a adus vreun profit remarcabil, ceva l-a făcut mereu să revină. Prima lovitură a sorții a venit în 1958, odată cu moartea pilotului pe care-l manageria și de care se atașase în mod special, Stuart Lewis-Evans. Bernie s-a întors la vânzarea de mașini și n-a mai vrut să audă de drama curselor.

Însă în 1965 a acceptat invitația lui John Cooper de a asista la cursa din Mexic, unde l-a cunoscut pe Jochen Rindt. Legătura dintre ei a devenit tot mai strânsă în următorii cinci ani, iar sfârșitul la fel de dramatic. Însă de această dată Bernie n-a mai întors spatele Formulei 1, ci s-a implicat total prin cumpărarea echipei Brabham, transformând-o dintr-un garaj murdar în care umblau haotic niște mecanici fără instrucțiuni precise într-un atelier imaculat și bine organizat, cu resurse bine alocate și unde se muncea de frica lui. Obsesia sa pentru cămăși albe s-a transpus și pe pistă, unde a ordonat ca monoposturile să fie vopsite tot în alb.

Miliardele lui Bernie sunt dovada clară la ce i-a folosit lui Formula 1. Însă tocmai această obsesie pentru organizare ar putea fi un bun răspuns la întrebarea la ce i-a folosit Formulei 1 Ecclestone? Echipele britanice n-aveau nicio problemă să lucreze în corturi, să-și caute piesele prin noroi și să le pese doar de cursă. Bernie a speculat neplăcerea lor pentru aspecte organizatorice și le-a propus asocierea în vederea reducerii costurilor de transport sau pentru a obține, uniți, înțelegeri mai lucrative cu circuitele. Talentul său de negociator aducea beneficii palpabile echipelor, motiv pentru care nimeni n-a obiectat la comisionul său de 7%.

Dintre capii echipelor, cel cu care Bernie a rezonat imediat a fost Max Mosley. Ambii au identificat problemele și slăbiciunile din sistem, fie că era vorba de echipe, sponsori, circuite sau federație. Însă, așa cum i-a spus chiar Bernie, principala diferență dintre un avocat și un afacerist era că primul vrea mereu lucrurile clare, însă uneori e mai bine să le lași ambigue.

De-a lungul sutelor de pagini este incredibil cât de des a profitat Bernie de această ambiguitate și cum oameni ce semnau contracte pe bani grei nu se sinchiseau să le citească. Ordinea instrumentelor era clară: clauze, interpretări, presiuni. Iar asul din mâneca englezului a fost televiziunea, garanția sponsorilor că au parte de cea mai ieftină expunere, timp de două ore. Bernie a realizat importanța expunerii mediatice cu mult înaintea tuturor, acceptând să ofere echipelor o mai mare parte din venitul relativ constant ce provenea din vânzarea de bilete, în schimbul unui procent din drepturile TV, care nu păreau a fi prea valoroase în ochii team managerilor.

Anii ’70 au marcat o ascensiune constantă a Formulei 1, iar adversari care râvneau la poziția sa au fost rând pe rând marginalizați. Adevărata nucă tare a venit la șefia FISA în 1978 – Jean-Marie Balestre. (Aproape) toate dedesubturile jocurilor de putere din anii ’80 sunt descrise în paginile biografiei, însă apar totodată primele regrete față de backgroundul non-F1 al lui Bower, care nu pune accent pe tumultuosul an 1982. De altfel, cartea are suficiente greșeli de conținut, evidente pentru orice fan: MP al Australiei n-a fost ultima cursă în 1996, Jackie Stewart n-ar fi obținut cea de-a 100-a victorie la Watkins Glen în ’73, ci era la startul cu numărul 100, autorul afirmă că Toyota n-a obținut nici măcar un podium în F1 și exemplele pot continua.

Însă ce se pierde în detaliile sportului este câștigat în plan psihologic, unde caracterele lui Lauda sau Piquet sunt excelent portretizate. Senna sau Schumacher sunt menționați în treacăt, de vreme ce Ecclestone era deja mai sus la acea vreme, departe de vremurile când conducea echipa Brabham și avea contact direct cu orgoliile piloților.

Lista inamicilor istorici ai lui Bernie trebuie să înceapă cu Ron Dennis, incompatibilitatea dintre spiritul obtuz al șefului McLaren, plecat de jos și el, ca fost mecanic Brabham, și stilul lunecos al lui Ecclestone dând naștere la conflicte aprinse. Totuși, magnatul englez nu a fost la fel de vindicativ în raport cu Ron precum Max Mosley, care a dat o notă foarte personală conflictului de spionaj din 2007, încolțindu-l cu imensă plăcere pe Dennis. Cu aceeași ardoare l-a taxat Mosley și pe Flavio după Crashgate.

Bernie a fost mult mai abil, jucându-se de-a războiul în niște limite prestabilite de considerente financiare. Practic, toți cei ce au aspirat vreodată la poziția sa fie nu l-au putut detrona, fie au primit ocazia de a-și dovedi incompetența. Acest fapt a fost tot mai evident odată cu vânzarea FOM către Kirch, apoi către consorții bancare. Bernie a putut să publice această carte fără probleme, de vreme ce acum este în postura de simplu angajat al CVC, ultima verigă ce a realizat că investiția nu poate fi protejată decât de maestrul păpușar.

Dacă ingineriile financiare și arta negocierii au reprezentat mereu punctele forte ale personajului, handicapurile emoționale conturează omul Ecclestone de o manieră ce stârnește compasiune. A dat vrabia din mână pe cioara de pe gard, a căutat provocarea unei relații conflictuale și chiar a fost adesea abuzat fizic și verbal de către Slavica, afirmând cu bravadă că alții plătesc pentru a fi dominați, el primește asta gratis. N-a fost tocmai gratis atunci când croata s-a săturat de partenerul workaholic care n-avea niciun interes în a se bucura de luxul dobândit și i-a intentat cel mai scump divorț din istoria Marii Britanii.

La 84 de ani, Bernie este liniștit și ultima sa grijă este succesiunea. De-a lungul timpului multe nume s-au vehiculat, ba chiar s-au autopropus, de la Flavio (cel mazilit), până la Christian Horner (care nici nu e menționat în aceste pagini). Însă pentru un perfecționist nimeni nu se califică. Mulți acuză regimul său autoritar (și pasiunea sa pentru un asemenea tip de conducere) și doar viitorul post-Bernie ne va arăta cât a cântărit capacitatea sa de a jongla în această imensă mașinațiune planetară.

PS: În Ungaria s-a publicat demult acest volum și poate fi găsit în majoritatea librăriilor. La noi pe când?