Sezonul abia încheiat poate fi considerat un succes pentru toți cei implicați în Indycar – după atâția ani de experimente, au ajuns la o formulă atractivă pentru piloți și public: echilibru între circuite, o mașină extrem de robustă și numeroase valori certe pe grilă. Iar cel mai bun pilot din ultimii cinci ani, Will Power, a spart ghinionul și a devenit, în sfârșit, campion.

De dragul piloților, s-au așternut pe foaie patru runde pe circuite permanente. De dragul maselor, s-au adăugat alte cinci improvizații stradale foarte populare de-a lungul vremii (dintre care trei duble manșe). Iar pentru puriști, au fost integrate și șase etape pe oval. În acest echilibru, versatilitatea celor din cockpit era cea mai importantă calitate pentru un aspirant la titlul categoriei.

Chiar dacă plutonul era deja înțesat cu nume consacrate ale categoriei (Kanaan, Castroneves, Dixon, Bourdais), cu talente aflate la maturitate (Hunter-Reay, Power, Pagenaud) și cu tineri de perspectivă (Huertas, Munoz, Hinchcliffe, Newgarden), Roger Penske a plusat în folosul tuturor, convingându-l pe Juan Pablo Montoya să revină la 42 de ani. Astfel, s-a recreat puntea de legătură dintre fanii Formulei 1 și campionatul de peste ocean, dat fiind că nume precum Justin Wilson, Takuma Sato sau, în trecutul recent, Rubens Barrichello, nu fuseseră atât de atractive.

Fanii de ocazie nici n-aveau alt interes decât ce-a făcut Montoya, iar columbianul i-a recompensat printr-o victorie tocmai unde nu se așteptau, pe ovalul din Pocono. În general, sezonul lui Juan Pablo a fost oscilant, însă n-a greșit mai mult decât alții. Pe traseele clasice, uneori și udate de ploaie, așteptările creșteau de la un pilot obișnuit cu așa ceva din Europa, însă rezultatele mari nu veneau. În schimb, pe ovale Montoya a mai venit de două ori pe podium, iar 10 clasări în top 10 l-au adus pe un respectabil loc patru la final de stagiune.

Columbianul Montoya a fost singurul care a putut interfera la general cu cvartetul fruntaș din stagiunea anterioară. La finele lui 2013, Scott Dixon se impunea în fața lui Castroneves, Pagenaud și Power. Anul acesta i-a adus pe aceiași oameni în avanposturi. Neozeelandezul s-a pornit greu, iar la jumătatea sezonului era scos din orice calcule. Răbufnirea sa de orgoliu a venit pe final, cu ultimele șapte curse terminate în top 7 și două victorii de palmares.

Simon Pagenaud a fost mai mereu în față, cu 11 runde terminate în top 6 și două victorii. Însă actualul sistem de punctaj premiază constanța, iar cele patru curse terminate mai jos de locul 15 (unde Power nu s-a clasat niciodată) l-au penalizat serios în lupta la vârf. În opoziție cu Dixon a fost stagiunea lui Castroneves, care a adunat podiumuri și s-a impus la Detroit, însă pe final a cedat șefia la general și a avut o serie de cinci clasări în afara top 10.

Așadar, fiecare rival al lui Will Power a avut și pase proaste în 2014, ceea ce i-a facilitat sarcina australianului. De fapt, finala de la Fontana a fost mai mult o luptă interioară cu demonii trecutului, de vreme ce Power pierduse trei finale în 2010-2012. Însă avantajul la general al lui WIll și o ultimă sincopă a lui Castroneves la o intrare la boxe a dus trofeul cel mare (la propriu) în brațele celui ce s-a dovedit cel mai rapid pilot în ultimii cinci ani.

Dincolo de reparația morală a titlului cucerit de Will Power, stagiunea a fost impresionantă prin prisma unui regulament ce a permis tuturor celor angrenați în campionat să aibă parte de protagonism. Unsprezece piloți diferiți s-au impus de-a lungul anului, la fel ca anul trecut, iar pariorii sunt sfătuiți să evite aceste curse. Ed Carpenter a făcut senzație pe pistă, dar și la pupitrul de comandă al propriei echipe, atunci când mașina îi era încredințată lui Mike Conway: pole la Indy 500 și victorie pe ovalul din Texas pentru pilotul-patron și alte două succese pentru britanicul adus pe traseele virajate, cu o echipă atât de mică!

Marii absenți la vârf au fost cei de la Andretti, care n-au reușit să aducă niciunul dintre cei patru piloți în fața vreunui rival de la Penske. Premiul de consolare a fost triumful în cursa-vedetă, Indy 500, acolo unde Ryan Hunter-Reay a surclasat submarinul galben Pennzoil condus de Helio Castroneves. Însă același Hunter-Reay a fost și erou negativ la Long Beach, unde a provocat un incident în lanț după o eroare de începător.