Știriștii de ocazie pot să arunce la coș sintagma „cine va fi noul număr 1?” în avanpremierele competițiilor motorizate, de vreme ce rațiuni diverse îi împing pe campioni să nu mai arboreze mândra cifră-simbol.

La finele lui 1992, Nigel Mansell traversa Atlanticul cu titlul Formulei 1 în buzunar, lăsând competiția fără un purtător de drept al numărului 1. Dacă Ronnie Peterson acceptase în 1974 să poarte numărul campionului retras Jackie Stewart, nu același lucru s-a întâmplat și cu Damon Hill, care s-a expus la ironii prin arborarea unui mare zero pe mașină. Mai mult, după un veni, vidi, vici al lui Prost în ’93, Hill a rămas cu acel zero încă un an.

Într-o epocă actuală în care comparațiile cu trecutul nu-i pun într-o lumină prea bună pe protagoniștii Formulei 1 de astăzi, s-a recurs la o soluție inspirată fie din cursele moto, fie din motorsportul american: numerele fixe pe parcursul carierei. A fost una dintre puținele schimbări primite bine de către piloți, însă primul an n-a dat roadele scontate, de vreme ce nici europenii atenți la marketing (precum Hamilton) parcă n-au profitat suficient de potențialul de branding al asocierii număr-pilot.

Dacă de la un introvertit precum Hulkenberg te poți aștepta la asta, în ciuda alegerii unui număr cu filon sentimental bogat (27) și nu l-ai vedea bătând la poarta fabricii din Maranello cu propunerea de a readuce numărul lui Gilles și Jean pe fondul roșu, alții chiar nu și-au bătut capul, deși au un ego puternic și nu se feresc de cultul personalității.

În 2015, Hamilton a ales totuși să păstreze numărul 44 și pe grilă nu vom avea semnul distinctiv al campionului. Anul trecut, Marc Marquez continuase tradiția lui Rossi de a nu renunța la numărul fetiș (după ce și Lorenzo a păstrat numărul 99 în urma celui de-al doilea titlu mondial). Mai mult, nici campionul mondial de turisme, Jose Maria Lopez nu va lăsa deoparte numărul 37 în stagiunea următoare.

Avem așadar trei discipline fără numărul 1 explicit, într-o dovadă de modernism primită cu circumspecție, de vreme ce lipirea numărului de campion era privită ca un gest al eliberării, o bucurie comparabilă cu ridicarea unui trofeu. Unii ar putea privi păstrarea numerelor ca pe o superstiție, însă vremurile s-au schimbat și, dacă la unul ca Rossi argumentul ține, armatele de sfătuitori din jurul lui Hamilton ne fac să credem că n-a fost o decizie personală, ci doar un calcul matematic sec și rentabil.

An de an asistam la devalorizarea subită a produselor de marketing afiliate unui pilot, odată cu schimbarea numărului său de concurs, chiar dacă rămânea în cadrul aceleiași echipe. Mai mult, distanțarea Formulei 1 de public s-a produs și prin creșterea exagerată a prețurilor, o banală șapcă oficială ajungând la 45-50E. Păstrarea numerelor vine ca o salvare pentru veniturile colaterale din merchandising, iar Hamilton are contracte suficient de lucrative pentru a apleca urechea la sugestia agenților Puma/Mercedes.

Așadar, long live the 44 range, sau 93 în cazul lui Marquez. Poate doar Pechito Lopez să aibă motivații mai personale, ferit de reflectoarele din F1/MotoGP. Anomalia vremurilor pe care le trăim face ca cei ce merită numărul 1 să nu-l poarte, iar alții care nu-l merită (de vreme ce în F3, GP2 și Formula Renault 3.5 campionii au plecat, iar numerele se alocă consecutiv) îl vor arbora în 2015.