În ultimii 20 de ani, filierele americane ce au gravitat în jurul Formulei 1 au fost sporadice sau au murit din fașă. Totuși, o serie de piloți au avut șansa de a-și etala calitățile pe un monopost de F1, însă diverse motive i-au făcut să nu continue pe acest drum.
Tranzițiile de succes, precum Mario Andretti, Jacques Villeneuve sau Juan Pablo Montoya au rămas în memoria fanilor. Chiar și cei ce s-au chinuit, precum Michael Andretti, Zanardi sau Bourdais ne sunt cunoscuți. Însă sunt destui care, odată ce și-au confirmat superioritatea pe traseele virajate din SUA, au încercat marea cu degetul. Unii au fost cam lenți, alții nici n-au apucat să se acomodeze, iar alții pur și simplu n-au dat vrabia din mână pe cioara de pe gard.
10. Tomas Scheckter
Fiul campionului mondial sudafrican din 1979 a fost angajat ca pilot de teste Jaguar în perioada tulbure (2001). Chiar dacă Tomas a arătat excelent în Euroformula Nissan (predecesoarea Seriei Mondiale), unde a devenit vicecampion, testele sale cu monopostul verde n-au avut succes, fiind practic dat afară după un incident mai grav. S-a refugiat în American, unde a impresionat în primul sezon cu modesta Team Cheever – o victorie și o prestație remarcabilă la Indy500, unde a condus majoritatea tururilor… înainte de a lovi zidul. S-a stins încet-încet, însă majoritatea fanilor îl vor ține minte la volanul submarinului galben Pennzoil.
9. Ryan Briscoe
A fost în formă maximă în 2003, devenind campion al Formulei 3 Euroseries într-un pluton valoros, ce-i includea pe Glock, Rosberg, Premat, Klien, Spengler sau Kubica. Drept cadou, a devenit pilot de teste Toyota în 2004, având același noroc ca și Scheckter de a nimeri într-o echipă cu organizare precară, care i-a închis porțile odată cu racolarea numelor mari: Trulli și Ralf Schumacher. Este știut apetitul japonezilor pentru cărți de vizită (piloți cu victorii, cu titluri mondiale), iar lui Briscoe i s-a propus o mutare la Jordan, la pachet cu motoarele Toyota. Oferta lui Chip Ganassi a fost mult mai tentantă, iar Ryan a trecut Oceanul, unde-l putem găsi și după un deceniu, având în palmares opt victorii și mulți ani în rândul echipelor de top – Ganassi (3) și Penske (5). Versatilitatea australianului e evidentă prin prestațiile bune la volanul mașinii Corvette C7.R cu care a câștigat clasa în 2015 la Daytona, urmând să participe și la Le Mans.
8. Marco Andretti
Generația a treia avea un exemplu reușit și unul ratat în familie, în ceea ce privește mutarea în F1. După debutul entuziasmant din Champ Car în 2006, când a fost la un pas să rupă blestemul familiei la Indy 500, a fost invitat de motoristul Honda să testeze monopostul de F1, ca premiu pentru titlul de rookie of the year. Nu știm cât de bine a mers, însă Marco, plin de patriotism, a declarat că nu va face mutarea până nu învinge la Indianapolis. Va începe curând al zecelea sezon și n-a mai fost niciodată aproape de victoria pe celebrul oval după ace loc secund din 2006. În palmaresul său nu sunt decât două victorii de etapă în IndyCar, așa că F1 a pierdut doar un nume răsunător, nu și un talent remarcabil.
7. Oriol Servia
Catalanul i-a pus adesea probleme lui Fernando Alonso în formulele inferioare, însă banii Telefonica au luat calea asturianului. Servia a trecut Oceanul, s-a impus în seria inferioară Indy Lights în 1999, fii apoi promovat în Champ Car. Totuși, a testat cu Prost în iarna 2000-01, însă bugetul limitat l-a făcut să aleagă rațional – mai bine plătit în State, decât plătitor în F1. Rapid, dar inconstant, Oriol și-a arătat limitele și acum își găsește cu greu un loc de titular, chiar dacă prinde câteva curse în fiecare an. Are o singură victorie, în 2005, la Montreal.
6. Scott Dixon
Neozeelandezul este o garanție a vitezei, odată cu vârsta căpătând și o constanță remarcabilă. Relația sa cu Chip Ganassi a adus o multitudine de succese (34), trei titluri și în ultimii opt ani Dixon a fost mereu în top 3 la finele sezonului. Ca și mulți alții din acest articol, a testat o mașină problematică de Formula 1 – Williams FW26 (2004). Echipa făcea casting pentru 2005, odată ce Montoya și Ralf semnaseră deja contracte cu alte echipe, însă Dixon n-a convins, iar locurile s-au dus către Heidfeld și Webber. Pierderea europenilor, câștigul americanilor.
5. Mike Conway
În 2007, britanicul alerga în GP2 și era membru al filierei Honda. Totuși, nici măcar un loc la Super Aguri nu s-a găsit pentru el, căci n-avea naționalitatea potrivită sau experiența unui Franck Montagny. A testat monopostul de coșmar al celor de la Honda în acel an, iar după ce a lovit criza, Mike s-a reorientat înspre IndyCar. Totuși, la finele lui 2009 a putut să testeze mașina campioană, BrawnGP, însă britanicii n-au mai rămas la cârma echipei, iar nemții au venit cu alte interese. Conway și-a continuat progresul, fiind remarcabil în IndyCar în 2014, fapt ce l-a scos în față pentru un program la clasa LMP1 în WEC, alături de alți japonezi – Toyota.
4. Tony Kanaan
Brazilianul n-a participat în vreo serie de monoposturi din Europa, însă dincolo de Ocean a adunat o sumedenie de performanțe, culminând cu titlul IndyCar în 2004 și cu victoria de pe Brickyard din 2013. Are în palmares victorii la Daytona și Sebring, iar tentativa sa de a face pasul către F1 n-a avut niciodată substanță. TK a primit cadou din partea Honda un test cu monopostul BAR în 2005, însă Andretti îi betonase un contract până în 2008, iar astfel Barrichello nu s-a putut duela cu prietenul său în F1.
3. Will Power
Proaspătul campion din IndyCar a dominat în ultimii ani traseele virajate din calendar, făcându-i pe mulți să se întrebe dacă s-ar putea adapta și la Formula 1. Însă la debuturile sale, australianul a fost ajutat de conaționalul Paul Stoddart, care i-a oferit ocazia de a testa monopostul Minardi în 2004. Ce a urmat? O campanie bună în Seria Mondială și mutarea în America, după ce nu i s-a mai oferit vreo șansă palpabilă.
2. Paul Tracy
Vulcanicul canadian a erupt pe scena IndyCar alături de Roger Penske, fiind evident talentul său încă de la primele curse din 1991. Tracy a tot progresat, iar la finele lui 1993 se clasa pe locul al treilea, după Nigel Mansell și Emerson Fittipaldi, primind oferta de a fi pilot de teste pentru Benetton-Ford în 1994. Sarcina s-a dovedit plictisitoare, iar faptul că era mereu ocolit atunci când pilotul al doilea subperforma (Verstappen, Lehto) l-a convins pe canadian că jocurile politice din F1 nu-s de el, continuându-și cariera în America până la finele lui 2011, trecându-și un titlu în palmares în 2003 (Champ Car).
1. Dario Franchitti
David Coulthard nu a fost primul pilot McLaren ce a arborat o cască cu însemnele Scoției. Un test cu celebra formație a fost dintotdeauna cadoul primit de laureatul premiului Autosport BRDC, menit să evidențieze the next big thing din Regat. Dario Franchitti a câștigat această distincție în 1995, fiind apoi trimis de Mercedes în DTM-ul redenumit ITC. Seria s-a desființat, iar Dario a trecut Oceanul în 1997, în ciuda ofertei de a fi pilot de teste McLaren-Mercedes, începându-și astfel aventura în CART, unde a impresionat rapid: locul 3 în 1998 și vicecampion în 1999, la egalitate de puncte cu Montoya, dar cu mai puține victorii.
Americanii de la Ford au încercat să-l readucă în zona Formulei 1, însă a fost o chestiune de bad timing. Testul lui Dario cu Jaguar R1 la Silverstone în 2000 reunea o mașină problematică și un pilot încă nerefăcut după un grav accident la Homestead, care îi afectase coloana vertebrală. Astfel s-a închis portița, iar Dario a continuat să adune lauri în SUA: patru titluri și trei victorii la Indianapolis.
Nu este o întâmplare că 9 din cei 10 nu sunt americani, dată fiind diferența de optică între unii și alții, referitor la curse.
—————