1986 a fost anul celor mai puternice mașini de Formula 1 din istorie: prima eră turbo era la apogeu, motoare și cutii erau aruncate sau distruse după trei minute de calificări. Cvartetul magic al epocii a animat întregul sezon, iar finala a depășit orice așteptări.

La mijlocul lui octombrie a avut loc runda mexicană. Senna a bifat cel de-al optulea pole-position pentru Lotus, însă victoria i-a revenit lui Gerhard Berger, pe un Benetton încălțat de pneurile Pirelli ce au rezistat mai bine pe asfaltul abraziv, nefiind necesară oprirea la boxe a austriacului. Avea să fie ultima victorie a motorului BMW turbo în Formula 1, însă nimeni n-avea ochi nici pentru Berger, nici chiar pentru Senna. Finala de la Adelaide urma să se joace în trei: Mansell, Piquet și Prost.

Pachetul Williams-Honda a fost etalonul în 1986, iar Frank a avut de gestionat animozitatea crescândă dintre Mansell și Piquet. Practic, cu unul ca Piquet în echipă, combustia spontană era garantată – intriga și vorbele aruncate erau un mod de a fi pentru brazilianul care încerca orice joculeț psihologic împotriva determinatului mustăcios. Williams n-au fost ocoliți de probleme și, în ciuda avantajului tehnic, dintre cele nouă succese, doar de două ori au realizat dubla. La pândă era mereu Alain Prost, care contabiliza puncte și chiar victorii cu orice ocazie.

Era al doilea an în care traseul stradal din Adelaide trăgea cortina. În 1985, Keke Rosberg câștigase la pas ultima sa cursă pentru Williams, în fața perechii Ligier (Laffite și Streiff), titlul fiind demult în buzunarul lui Prost. Keke își continuase plimbarea pe circuite și în ’86, de această dată ca pilot McLaren. Era însă posibil ca Rosberg să interfereze cu candidații la titlu în ultimul său Grand Prix, de vreme ce-și anunțase retragerea. De altfel, nu era singurul campion mondial care ieșea din scenă, însă cine mai avea ochi pentru localnicul Alan Jones și a sa Beatrice-Lola? Era chiar o dublă reverență în acea echipă, de vreme ce și Patrick Tambay se pensiona.

La vârf, Mansell venea în postura de lider (70p), decis să-și impună punctul de vedere. Avantajul său era de șapte puncte în raport cu Piquet, ceea ce-l punea într-o poziție bună: nu era nevoit să se lupte cu singura mașină ce avea ritm comparabil. Alain Prost (64p) avea șansa lui, însă mai cerea un ultim (dublu) ghinion în tabăra Williams pentru a-i răpune. Apatia lui Rosberg încheiase demult socotelile la constructori, unde McLaren nu mai putea emite pretenții cu un deficit de peste 50 de puncte.

Calificări

Chiar dacă Honda oferea performanțe optime în cursă, exercițiul probelor cronometrate de sâmbătă a fost rareori o afacere Williams. Senna obținuse jumătate din pole-urile stagionale, iar motorul BMW îl dusese și pe Teo Fabi de două ori în fruntea grilei. Practic, Piquet plecase primul doar de două ori, iar Mansell o dată. Însă la Adelaide eforturile lui Senna au fost zadarnice și Lotusul colorat pentru ultima oară în negru și auriu s-a clasat abia al treilea. Mansell a dat totul, iar Piquet a venit al doilea, cu trei zecimi întârziere. Undeva departe, la 1,2 secunde termina Prost cu al patrulea timp. Gerhard Berger era al șaselea, la peste două secunde de timpul de pole.

Startul

Tot ce-a construit Mansell cu ”grenada” de calificări s-a năruit la stingerea semafoarelor: o plecare slabă l-a aruncat pe locul al patrulea, în urma lui Senna, Piquet și Rosberg. Însă până la finele turului inaugural, Piquet a trecut de Senna. Cu Nelson lider și Nigel pe 4, titlul mergea înspre brazilian pentru doar un punct. Alain Prost nu intra oricum în calcule, fiind în spatele ambilor piloți Williams. Însă Keke Rosberg era extrem de motivat în ultimul său GP și a preluat conducerea de la Piquet în turul al șaselea, schimbând din nou destinatarul titlului. 150.000 oameni stăteau cu sufletul la gură. Ceva mai în spate, Prost trecea de Mansell pentru locul al treilea, iar Senna era retrogradat deja pe 5.

Acalmia

În turul 23, sub presiunea lui Prost, Piquet s-a răsucit și a pierdut câteva poziții. La scurt timp, Prost a suferit o pană și a intrat la boxe (unde a petrecut 17 secunde), revenind pe locul al patrulea după Rosberg, Mansell și Piquet. Brazilianul l-a prins din urmă pe Mansell, care era mai mult cu gândul la aritmetică decât la cursă și nu a opus rezistență colegului său. Prost venea din urmă rapid, cu pneurile mult mai proaspete, în timp ce motorul Renault al lui Senna își dădea duhul. Timp de 56 de tururi, Keke a condus nestingherit, fiind scos din joc în turul 63 de o pană. Astfel, cei trei candidați la titlu au ajuns să ocupe primele trei poziții.

Furtuna

Penele celor doi piloți McLaren au fost doar un antreu pentru ceea ce avea să se întâmple în turul 64. În cea mai rapidă porțiune a circuitului mărginit de ziduri de beton, pneul stânga spate al lui Nigel Mansell a explodat la 290km/h. Reacția incredibilă a englezului a evitat un deznodământ tragic, monopostul Williams oprindu-se pe margine fără a lovi vreo altă mașină sau zidul. De teamă să nu piardă și a doua mașină, Patrick Head l-a chemat pe Piquet urgent la boxe, pentru o schimbare de pneuri. Măsura de precauție l-a aruncat pe brazilian la 15 secunde de liderul Prost, însă francezul a gestionat perfect avansul și consumul de benzină, câștigând etapa australiană și al doilea titlu mondial consecutiv.

Ecouri

După cursă, Patrick Head și-a apărat decizia grea, iar Nelson Piquet îl susținea, afirmând că se bucură că este în viață și că echipa nu l-a expus la un risc prostesc. Totul se jucase, ce sens mai avea să lansezi acuzații? Iar Jackie Stewart a rezumat cel mai bine ceea ce se întâmplase: ”în zilele noastre rareori câștigă cineva o cursă cu mașina mai lentă, d-apoi un campionat!” Cât despre Mansell, precum bine zicea Nigel Roebuck, poate că titlul n-a fost pierdut la Adelaide, ci în Mexic, unde a plecat în treapta a treia, apoi și-a uzat cauciucurile în exces și a terminat abia al cincilea cu un asemenea monopost dominator. Hotărât lucru, luna octombrie a pus prea mult presiune pe Nigel.

Nimeni nu-și mai apărase coroana mondială de la Jack Brabham, în 1960. Pe Brabham Straight, Mansell a suferit cea mai crudă lovitură a ghinionului, iar Prost a primit cadou scenariul pe care-l visa. Nici în 1987 Mansell n-a reușit să devină campion pe Williams-Honda, după ce un alt ghinion l-a făcut să lovească zidul în Japonia și să sufere dureri de spate ce l-au împiedicat să participe la ultimele două curse.

Următoarea finală în trei avea să fie abia în 2007, de un dramatism comparabil. Sezonul 2014 ne-a adus aminte pe alocuri de 1986, când Ricciardo, un demn urmaș al Profesorului Prost, era singurul în măsură să profite de scăpările celor de la Mercedes și de tensiunea creată în cuplul de piloți ce dispuneau de un material net superior.